Why we need to know ?

AUTONOMIA STRATEGICA A EUROPEI

 

DOCTRINA SI MIJLOACE

 

 

Autor

Vasile PIRNEA

CUPRINS

 

 

Consideraţii generale
Autonomia strategică a europei – doctrină şi mijloace
Necesitate elaborării doctrinei
Priorităţi în elaborarea doctrinei de securitate şi apărare
Autonomia strategică
Adaptarea noii strategii de securitate pentru UE
Creşterea în putere a UE
Obiectivele Uniunii Europene în plan naţional şi colectiv
Concluzii

 

Consideraţii generale

Este necesară o doctrină specifică securităţii şi apărării Uniunii Europene ? La ce vor face referire deciziile politice şi operaţionale ale Europei? Ce vor apăra acestea ? În ce spaţiu geografic ?  Cu ce instrumente ?

Iată câteva întrebări la care se încearcă să se răspundă în cele ce urmează.

Principala dificultate în a răspunde la întrebările formulate mai sus este aceea care rezidă din viteza cu care se operează astăzi în afirmarea identităţii europene de securitate şi apărare (ESDI) în interior, transversal şi în afara alianţei atlantice.

În realitate, viziunea deschisă de conceptul de doctrină strategică ar putea regrupa, intr-un model siamez, probleme strategice, doctrinare şi operaţionale, care să satisfacă jocurile politice europene.

            Care sunt pana la urma jocurile şi provocările referitoare la creşterea în putere a Uniunii Europene în materie de mijloace şi obiective operaţionale ? Care vor fi limitele şi potenţialitatea acestora? Care sunt capcanele care pot apărea ? Ce este uniunea în stare sa facă din punct de vedere naţional şi colectiv ?

Printre răspunsurile la aceste întrebări se pot enumera :

            1. Unitatea planificării şi alertarea rapidă ;

            2. Indicatorii de coerenta calitativi, indicatorii bugetari de convergentă şi criteriile de performanţă ;

            3. Definirea precisă a nevoilor încă lacunare şi aportul fiecărui stat la acoperirea acestora ;

            4. În materie de planificare a forţelor, ambiguitatea este o miza ;

            5. Reformarea structurilor militare deja existente la nivel european ;

            6. Definirea comună a nevoilor şi calendarele de programare.

            Pentru Secretarul General NATO, Lordul Robertson, Europa este încă prea orientata spre inamicul din trecut. "Dacă se pot disloca numai 2 procente din forţele europene înseamnă că europenii au făcut o alegere proastă ".

            Provocarea porneşte de aici, susţinută şi întărită de analiza strategică din Golf, de incoerentele diplomatice din spaţiul din jurul Bosniei şi învăţămintele pavilionare ale operaţiunii Alba. Şi aceasta pentru că, în cazul unui alt viitor Kosovo, europeni să nu fie obligaţi să joace un rol secundar. Pentru a evita a se retrăi Bosnia anilor 1991 când voluntarismul belgo-germano-francez pentru o intervenţie militară a fost scurtcircuitat de Portugalia, Olanda şi Marea Britanie.

            Pe scurt, este necesar a se răspunde la câteva întrebări de bază: ce autonomie, ce doctrina şi ce mijloace se pot institui.

            Prezenta lucrare abordează, dar nu in detaliu, argumentarea referitoare la ambiţiile Europei de a răspunde la o dubla exigentă: recunoaşterea faptului că securitatea în Europa nu se poate juca în totalitate fără SUA, integrarea specificităţilor ţarilor membre în cadrul unei Uniuni Europene în creştere de putere şi reclamarea mai mult sau mai puţin pentru Europa, a unui mai mare grad de libertate de acţiune şi a unei mai mari responsabilităţi. Se doreşte ca europenii să poată să facă faţă singuri anumitor crize în Europa.

            În eliminarea acestor dileme, este nevoie de definirea unei doctrine, circumscrise prin mijloacele disponibile şi ponderată de marjele de manevră politică acordate de Statele europene şi legăturile trans-atlantice. Aceste spatii de geometrie variabilă vor defini autonomia strategică a Uniunii Europene, care astăzi încă nu este sigur că va deveni una reală sau se va menţine în spaţiul virtual. Încă nu se poate spune sigur dacă uniunea este deja gata să surâdă sau încă mai doreşte să reflecteze.

            Analizând mai atent, se constată că, dacă Europa securităţii şi apărării pare a se construi de la bază, prin pragmatism, de la St.Malo la «  hedline goal»-ul de la Helsinki - ştiind că un demers strict instituţional este cel mai bun mijloc pentru a împiedica orice progres în probleme delicate - un demers conceptual, precedat de o reflexie asupra mijloacelor, naşte întrebări asupra doctrinei, a valorilor şi a unui demers politic. Cu certitudine actorul politic va da  resursele pentru mijloace dar şi tonul, asistenta ideologică, justificarea etica şi gradul de intervenţie în gestiunea crizelor viitoare.

            Este necesară o doctrină specifică securităţii şi apărării Uniunii Europene ? Care vor fi deciziile politice şi operaţionale ? Ce vor apăra ele ? Pană unde ? Cu ce instrumente ?

            În problema elaborării doctrinei, se disting anumite priorităţi :

1. Identitatea europeană nu se poate realiza cu frica de Rusia şi nici pe motivaţia primară a lui Shuman, Monnet şi Adenauer ci pe arta de a se evita lupta intra-europeană creând piaţa comună de pericole.

2. Dacă Uniunea Europeană a ales a inclina uşor balanţa câtre o Europă-putere, va trebui să-si definească obiectul, ambiţiile şi identitatea de securitate şi apărare.  În timp ce Europeanul se defineşte prin identitate plurială, etnico-regională, naţională şi europeană, valorile europene vor trebui să fie vizibile şi lizibile, în imaginea Constituţiilor naţionale.

3. Spiritul comunitar nu poate îngloba spiritul de apărare, înscris în tratatele de la Helsinki şi Petersberg, atâta timp cât Uniunea Europeană se bazează pe valorile comune care-i vor fi asociate. Adoptarea acestor valori comune de către cetăţenii europeni va  favoriza acceptarea comuna a unei nevoi comune şi solidare de securitate şi apărare, mai necesare astăzi dar şi în viitorul apropiat. Cultura apărării comune este ameninţată de asemenea să dispară din cadrul social ca urmare a profesionalizării forţelor.

4. Fără criterii de convergentă politică ce pot fonda exigentele şi valorile politice europene, pentru a se recunoaşte, pentru a accepta un nou membru şi eventual pentru a interveni militar, Europa nu va avea justificarea pe baza căreia ar putea să reacţioneze  în caz de criză. În alţi termeni, dacă o planificare şi o gestionare a unei crize trebuie să fie suportate în comun, atunci trebuie recunoscute şi interesele comune ale europenilor. Se întrevede aici  problema consistentei şi armoniei în cadrul cercetării PESC. A susţine colectiv o acţiune, înseamnă a putea subscrie la aceasta pe baza unei doctrine solidare, comun partajate. Istoria europeană cu refuzurile sale de participare şi abstinenţa la o acţiune comună arată că este nevoie de un cadru colectiv de legitimare a unei intervenţii. Diplomaţiile naţionale trebuie să fie integrate într-un concept doctrinar pentru a nu paraliza cooperarea armatelor europene prin divergente politice.

5. Afirmarea identitară să armonizeze în cadrul statelor membre percepţia riscurilor şi a ameninţărilor, pentru ca acestea să nu mai fie tributare viziunilor divergente cum ar fi atitudinile franceză, germană şi britanică faţă de antagonismele naţionaliste  în Balcanii anilor 1991.

6. În fine, o doctrină comună ar trebui să justifice un eventual sacrificiu din partea soldatului european, din punct de vedere politic şi etic. A nu se uita  că dispariţia serviciului militar obligatoriu antrenează noi valori materialiste asociate meseriei de militar, impunând asigurarea unei noi legitimităţi în caz de risc.

            Principala dificultate, plecând de la aceste necesitaţi, rezidă din viteza cu care se operează astăzi în afirmarea identităţii europene de securitate şi apărare (IESA) în interior, transversal şi în afara alianţei atlantice.

            In primul rând, definind o doctrină strategică europeană se va impune o clarificare a celor nespuse şi a ambiguităţilor relaţionale între europenii naţionalişti, atlantişti, integrişti şi regionalişti.

            In al doilea rând, PESC este încă o politică coalizată şi adiţională politicilor externe naţionale, şi nu este o politică repusă pe un transfer de competenţe. Apropierea punctelor de vedere presupune un travaliu de furnică, mai ales diplomatic, pentru reluarea formulei imaginate.

            In zona apărării, greutatea statelor naţiuni este pregnantă, prin existenta ˝comandamentelor naţionale˝, a menţinerii canalului naţional paralel cu acela al comandamentului multinaţional. In cazul Kosovo, s-au purtat discuţii intense pentru stabilirea naţiunii care va intra prima în zonă. În acest caz s-a constatat o subdimensionarea statului major al KFOR şi o greutate în a-l încadra fără a trezi suspiciuni. S-a observat faptul că naţiunile sunt încă reticente a furniza unităţi logistice pentru că vizibilitatea acestora nu este satisfăcătoare.

            In fine, o doctrina europeana va trebui să tină neapărat cont de gândirile interguvernamentale.

            In al treilea rând, conferinţele Interguvernamentale din 2000 au lăsat la o parte finalitatea Europei şi a frontierelor sale. Totuşi, se doreşte o Europa a securităţii şi apărării, deschisă, la termen, de la Atlantic la Urali, precum a fost imaginată mesianic de generalul de Gaulle ? Va fi ea extraordinar de mobilă, evoluând conform ideii avangardiştilor « integraţionişti » într-o formidabilă viteză, sau se va realiza pas cu pas într-o idee stabilizatoare ? Care sunt limitele geografice ale misiunilor Petersberg ? Care sunt frontierele Uniunii Europene în această materie ştiindu-se faptul că metrizarea continentului eurasiatic este provocarea secolului 21 ? Sunt ele asociate aerului noţiunii nedefinite de zona "euro-atlantică" în noul Concept strategic definit de Alianţă la Washington în aprilie 1999 ? Trebuie să fixeze europenii noţiunea de frontiere exterioare plecând de la principiile care asociază interesele naţionale sau trebuie să se plaseze în cadrul unei complementarităţi a mijloacelor asociate la un spaţiu de intervenţie cu Statele Unite ?  Aceste întrebări sunt primordiale. Ele susţin noţiunile de partaj transatlantic, nivel de ambiţie şi grad de autonomie strategică. Fără definirea precisă a zonelor de intervenţie, cum se poate dispune de o doctrină care să fixeze condiţiile politice, etica şi tehnicile de folosire ale forţei, cum să se definească aparatele apărării şi instrumentele acesteia ?

            Certitudini : Declaraţia de la Madrid a UEO (1995) care identifică «regiunile cu caracter strategic » : Europa centrală şi orientală, Europa de Sud-est, bazinul mediteranean şi o regiune de interes cum este Africa. Acestea pot probabil să atragă intervenţiile de tip Petersberg.

            Cu certitudine, afluxul geografic permite evitarea constrângerilor proprii pentru viitoare automatisme de intervenţie. Şi dacă europenii au refuzat conceptul de « triplă coroană » a vedea NATO pentru securitate, Uniunea pentru prosperitate şi OSCE pentru drepturile omului, şi prevenirea conflictelor, definirea geografică precisă a intereselor geopolitice europene rămâne să se facă, fără a se satisfacă unele elemente ale declaraţiei de la Lisabona - UE 1992, de la Madrid - UEO 1995 şi de la Washington - aprilie 1999. Reflexia strategică comună asupra zonelor de criză trebuia să mai fie antamată în cadrul Uniunii Europene ca şi scenariile care trebuie stabilite de Consiliul  afacerilor generale. Cartea alba europeană asupra politicii externe, securitate şi apărare (noul concept de apărare europeană) poate să fie, într-o primă fază, semnată doar de ţarile care o acceptă.

            In al patrulea rând, dar nu şi în ultimul rând, o politică de apărare comună, susţinută de o doctrină solemnă trebuie să confirme legitimitatea asupra procesului de reflexie parlamentară. Toată dificultatea va fi de a putea garanta acordul între valorile universale care ar putea susţine intervenţiile de tip Petersberg şi politica reală care spune contrariul, aşa cum s-a putut constata în Cecenia şi Algeria. Trebuie oare să se înscrie în doctrina strategică europeană noţiunea  de conformitate a intervenţiilor fată de principiile Cartei ONU, sau trebuie să se garanteze o poartă de ieşire, cea care este subtil înscrisă în Noul Concept strategic al NATO ?

În realitate, viziunea deschisă de conceptul de doctrină strategică ar putea fi elaborată printr-o regrupare de tip siamez.

Susţinând principiul oficializării şi operaţionalizării, ar putea să se nască :

            - O constituţie europeană care să reia valorile comune, legitimitatea democratică, drepturile fundamentale şi sociale, drepturile minorităţilor, identităţile comune şi noţiunea de cetăţean european, identificarea spaţiilor interioare de libertate, de securitate şi de justiţie, conceptele generale de PESC şi de politică de apărare comună. Puţin cate puţin, se edifică astăzi criteriile specifice europene  peste care se construieşte destinul european, plecând de la faptul că europenii sunt chemaţi să intervină în gestiunea crizelor. O serie de criterii încep să apară, cum acela generat la Consiliul de la Cologne din iunie 2000 unde a fost reclamată elaborarea unei Carte europene a drepturilor omului. Aceasta reunire a fondurilor comune sociale, culturale, politice, securitare, monetare, juridice şi economice ar putea constitui soclul identitar general, formând valorile fundamentale şi civilizaţia Uniunii.

            - Într-un eşalon intermediar, criteriile comune de intervenţie, conform  declaraţiei ˝Petersberg˝. În acest moment, ambiţiile strategice ale Uniunii Europene rămân la acest nivel, având în vedere complexitatea şi exigenţa termenilor de gestiune crize. Aceste misiuni, mult mai puţin cuprinzătoare ca acelea de antrenare în misiuni definite de articolul V, vor fi elementul fondator al unei noi identităţi de securitate pentru Uniunea Europeană. Aici,  doctrina tinde să oficializeze menţinerea sarcinilor transatlantice şi să departajeze misiunile de apărare colectivă de restul sarcinilor caracteristice apărute după războiului rece.

            - Într-un eşalon operativ, pentru susţinerea declaraţiei de la Helsinki privind obiectivul general, se va impune stabilirea de criterii comune pentru câmpul misiunilor tip Petersberg. Plecând de la inventarierea mijloacelor realizată recent de UEO şi planificarea forţelor de definit, se speră fără multă redundanţă sau incoerenţă că, «  force goal » al NATO şi Iniţiativa asupra capacitaţilor de apărare (DCI), să definească precis mijloacele, modulele de forţe şi aporturile naţionale.

            Toate acestea nu ar trebui sa fie înscrise oficial în Cartea albă europeană a convergenţei ? În orice caz, se întrevede necesitatea depăşirii modului de  coexistentă între, pe de-o parte, diferitele modele prospective elaborate la nivel naţional cum spre exemplu  ˝Legea programării militare franceze 2003-2008˝, ˝dezbaterea structurală despre viitor a Bundeswehr-ului ˝, şi, pe de altă parte, obiectivele forţelor şi indicatorii de convergentă post-Helsinki. Sinergiile devin astăzi indispensabile, fără efecte de redundanţă şi incoerenţă.

Dar aceste trei reuniri de concepte, strategic, doctrinar şi operaţional, nu pot decât să satisfacă anumite jocuri:

1. Este necesar a se limita geografic şi geopolitic identitatea europeană. O reprezentare a securităţii ar trebui să plece de la scopuri politice şi valori bine definite şi să ajungă la nevoia unui spaţiu circumscris. Delimitările devin indispensabile şi în materie de securitate şi apărare. Fie că acestea sunt circumscrise statelor semnatare Cartei asupra drepturilor fundamentale, fie că sunt  definite funcţie de criteriile de convergenţă ale politicii de apărare, sau a manierei pragmatice şi flexibile, a câtorva ţări europene care vor să se angajeze într-o anume operaţiune. Porţile şi ferestrele Uniunii Europene sunt considerate indispensabile, chiar dacă nu se doreşte ca acestea sa fie deschise ca la Carte.

2. Autonomia strategică a Europei, înseamnă de asemenea a se admite că, dacă în practică, misiunea articolului V va fi circumscrisă Alianţei atlantice, europenii ar putea considera că articolul V al Tratatului de la Bruxelles se regăseşte , sub o formă sau alta, în Tratatul Uniunii. Acest principiu nu este decât o asigurare complementară faţă de incertitudinile din viitor. Nimic nu interzice a se imagina menţinerea unei UEO, fără mijloacele deja transferate la UE, cu singurul scop de a păstra articolul V, cu titlu de solidaritate întărită, între cele 10  state membre cu drepturi depline. Menţinerea articolului V pentru europeni este considerată expresia cea mai înalta a noţiunii de solidaritate. Comunitatea de interese este măsurată în realitate de raportul la ipoteza de reacţie la o ameninţare. Pentru ce să se recunoască spiritul declaraţiilor franco-britanice de la Chartres şi de la Chequiers şi acelea fraco-germane de la Nuremberg asupra noţiunilor de ameninţări comune şi interese de securitate din ce in ce mai inseparabile şi să nu se accepte o oficializare a politicii comune, înainte ca ipoteza unei UEO intrată cu articolul V să se producă ? Altfel, de ce UE sa nu poată să exporte această solidaritate totală în câmpul misiunilor de gestiune crize ?

Solidaritatea europeană a statelor membre poate avea oare geometrie variabilă ?

3. În fine, autonomia strategică a Uniunii Europene va face obiectul unei reflexii privind importanţa viitorului nuclear francez şi britanic în câmpul IESD.

Acestea fiind zise, tematica abordată în aceste legături ar trebui a fi examinată  din punctul de vedere al legăturilor transatlantice, traversând binomul NATO-UE, relaţiile dintre Uniunea Europeană şi ţările membre NATO non-membre UE, obiectivele în materie de IESD în Alianţă, şi factorii de convergenţă ca şi ambivalentele care se disipează aşa de repede, că nu este nici măcar timp a fi analizate.    

 4 - creşterea în putere a UE

            Chestiunea mijloacelor

            Din mai 2000, a intrat in vigoare Tratatul de la Amsterdam (semnat in 1997), moment în care au apărut câteva inovaţii în materie de PESC :

- unitatea planificării politicii de alertă rapidă (UPPAR) ;

- postul de Înalt reprezentant pentru PESC ;

- strategiile comune ;

- votul majorităţii calificate ;

- integrarea misiunilor Petersberg în sarcinile Uniunii Europene.

            La începutul anului 2001, conform hotărârilor luate la Cologne şi apoi la  Helsinki au fost puse în funcţiune, după o perioadă de interimat, noile structuri europene în materie de politică de securitate şi apărare comune:

- Comitetul Politic şi de securitate (COPS) compus din diplomaţi care au puterea de a lua decizii politice, de a elabora şi gestiona PESC;

- Comitetul Militar compus din reprezentanţii şefilor statelor majore naţionale;

- Statul Major Militar European.

            Aceste structuri sunt ele însăşi asociate deciziei de la Cologne de definire a modalităţilor de includere a acelor funcţiuni ale UEO necesare Uniunii Europene pentru asumarea noilor sale responsabilităţi în domeniul misiunilor Petersberg. Cu alte cuvinte, a subordona UEO orientărilor generale ale Consiliului european, a Uniunii Europene.

            Noile organe sunt de asemenea rodul voinţei europenilor de a pune la punct un veritabil dispozitiv de gestiune a crizelor. UE reuşeşte să definească obiectivele comune de ordin militar în afara cadrului decizional al UE, într-o cooperare întărită, prin modificarea Eurocorps într-o viitoare forţă de reacţie rapidă, prin forţa amfibie italiano-spaniolă, prin Grupul aerian european (GAE),, etc.

            Această ambiţie a fost concretizată printr-un catalog de forţe şi echipamente.

            Se constată că ambiţiile europene în materie de mijloace, în condiţiile Petersberg, implică cercetarea şi realizarea unei anumite autonomii. Cologne indică faptul că Uniunea trebuie să dispună de o capacitate de acţiune autonomă, susţinută de o forţă militară credibilă. Crearea mijloacelor de decizie pentru a putea recurge la forţă şi a fi gata să reacţioneze la crizele internaţionale, fără a prejudicia acţiunile întreprinse de NATO.

            Obiectivul politic european este acela de a asigura orientarea politică şi direcţia strategică a politicii europene de securitate şi apărare, inclusiv stabilirea unui cadru de deliberare politică complet şi un soclu de expertiză operaţională, pe de-o parte şi o forţa modulabilă şi inter-armată pe de alta.

            Învăţămintele puse în evidentă cu ocazia crizei din Kosovo au servit la definirea detaliată a nevoilor asociate la « Headline goal». Toate acestea se cunosc, se ştie că este nevoie de o capacitate de lovire de precizie la distantă, permanentă şi după coordonate geografice, de capacitaţi de proiecţie, de comandament şi control, informaţii, logistică, interoperabilitate, capacitate de menţinere a forţelor, sprijin medical calificat şi cooperare civilo-militară profesionistă.

            Se constata în acelaşi timp că existenţa conceptelor ameliorează sinergiile, economiile şi duce la obţinerea unei anumite coerenţe militare europene. Posibilităţile de alegere în acest sens sunt suficient de largi :

- armonizarea calendarelor ;

- impunerea de efecte de serie asupra comenzilor ;

- mutualizarea forţelor şi structurilor ;

- dotarea cu echipamente militare de generaţii avansate şi apropiate tehnologic;

- renunţarea la planurile naţionale de înzestrare, pe baza de acorduri;

- raţionalizarea la acordurile bilaterale ;

- raţionalizarea mijloacelor chiar în cadrul aceluiaşi stat ;

- unificarea comandamentelor eventual după modelul britanic de comandament inter-arme în care sunt incluse, alături de forţele terestre şi elicopterele;

- crearea unei comunităţi logistice interarme;

- transferul între state a pieselor de schimb şi a muniţiilor ;

- reducerea cailor dus-întors administrative (procedee de aprobare) între stat şi industrie şi multiplicarea contractelor forfetare, ca cele care au dus în Marea Britanie la achizitii inteligente şi la noi metode de gestiune de programe;

- raţionalizarea şi interarmizarea statelor majore naţionale, ştiindu-se faptul că numai statele majore interarme multinaţionale sunt fiabile în desfăşurarea unei operaţiuni militare de anvergură. Punerea la dispoziţia Uniunii a « Permanent Joint Headquarters » britanic şi a Centrului operaţional interarme francez de la Creil precum şi capacităţile lor de planificare pentru comanda operaţiunilor conduse de Uniunea Europeana demonstrează indirect acest lucru ;

- elaborarea unei concepţii de formare şi pregătire în comun, precum conceptele de Eurotraining şi Eurotrainer promovate în cadrul forţelor aeriene;

- tentativele de eliminare a sponsorizării industriei de câtre ministerele apărării care trebuie sa fie mai înainte de toate cliente.

            Care sunt pană la urmă jocurile şi provocările referitoare la creşterea în putere a Uniunii Europene în materie de mijloace şi obiective operaţionale ? Care vor fi limitele şi potenţialitatea acestora? Care sunt capcanele care pot apărea ? Ce este uniunea în stare să facă din punct de vedere naţional şi colectiv ?

            1. Unitatea planificării politice şi alerta rapidă impun o politică europeană de informaţii. UE are multe de făcut pe linia protecţiei surselor umane, a spiritul de « corps », a neîncrederii reciproce cu rădăcini naţionale, a şcolilor de formare a personalului precum şi a raţiunilor de stat. Uniunii îi lipseşte un veritabil centru de studii şi prognoza cu rol major în planificarea strategică şi de luare a deciziilor. Un comandament comun de supraveghere terestră şi aero-terestră, sisteme de avioane tip Awacs şi sateliţii de informaţii sunt opţiuni demne de a fi luate în considerare.

            2. Indicatorii de coerenta calitativi, indicatorii bugetari de convergenţă şi criteriile de performanţă ar putea să devină obiective de bază. Altfel spus, va trebui să se aleagă între: a cheltui în avantaj şi mai bine (Cohen, Robertson, Solana), a cheltui suficient dar mai bine (Heisbourg, Quiles) sau a cheltui mai mult, dar a o face cu discernământ (Van Eekelen, Vershbow). Cu certitudine vor creste cheltuielile de investiţii în condiţiile reducerii de efective.      

            3. Definirea precisă a nevoilor încă lacunare şi aportul fiecărui stat. Dificultatea nu este de a crea forţe suplimentare - în realitate, majoritatea forţelor de care UE va avea nevoie există deja şi figurează în declaraţiile naţionale făcute la NATO, UEO şi ONU. Complexitatea va veni de la definirea precisă a nevoilor înca lacunare pană la aportul fiecăruia în termen de proiecţie, de C-4ISR, de Qg mobile, de unitati de recunoaşteri, de forţe speciale, de formare, de mijloace de reaprovizionare în zbor, de port-avioane, de nave de transport, etc., anunţând probabil negocieri dificile, generate de dorinţa de a avea o cat mai bună vizibilitate naţională, noţiuni de costuri, interese industriale.

            4. În materie de planificare a forţelor, ambiguitatea este o miză. Pe de-o parte, pentru că dacă criteriile pot să se suprapună în teorie fără multă dificultate între « hedline goal », « force goal », « iniţiativa asupra capacitaţilor de apărare », « auditul UEO », contrar, cum se face să coincidă ambiţiile geopolitice, percepţiile de risc, priorităţile diferite între UE şi Alianţă ? Aceasta pentru că statele membre continuă fiecare să dezvolte propria lor viziune strategico-militară sub forma de documente solemne. În spatele acestora, se ascunde chestiunea unui caiet de sarcini colectiv şi care se doreşte a fi unic, în timp ce calendarele naţionale sunt decalate şi foarte autonome.

            5. În ciuda voinţei de grăbire a procedurilor şi forţelor - reforma Eurocorps, crearea unui corp de reacţie rapidă post Helsinki,- Europa nu ar trebui să creeze o forţa de alertă permanentă după modelul american de «Expeditionary Aerospace Force » pentru a fi veritabil pe fază cu conceptul de alertă rapidă şi de prevenire a conflictelor într-un cadru regional, cu condiţia asocierii unitaţilor terestre şi forţelor speciale ?

            6. Dacă definirea comună a nevoilor şi calendarele de programare vor fi tot atât de necesare ca şi numărul de conducători industriali care tind a se restructura prin regrupare, crearea unei veritabile agenţii europene de armament va deveni obligatorie. Nici o ţară nu respectă nici ansamblul principiilor de transparenţă nici criteriile de concurenţă, fără a fi constrânse juridic.

In concluzie:         

Se estimează că nu va exista o autonomie europeană fără o autonomie de decizie şi fără un minimum de duplicare a instrumentelor cum ar fi sateliţii radar şi mijloacele de proiecţie. Având în vedere că la Helsinki s-a decis ca Uniunea Europeana poate să intervină în cadrul Alianţei, dar că poate să intervină şi în afara acesteia, europenii, fără să o spună, vor pregăti o capacitate de răspuns, spre exemplu, într-un caz excepţional unde SUA ar putea să nu fie de acord, prin care UE să intervină legitim pentru a bloca procesul CJTF.

            Se consideră ca IESD repune pe noi baze de reechilibrare relaţiile transatlantice. Alegerea autonomiei între  contragreutate şi apendicele puterii dominante nu a fost încă făcută. În ori ce caz, va exista un comandament exclusiv european în cadrul NATO, aşa cum exista un comandament exclusiv american paralel.

            Autonomia europeană este intr-un anume fel dependentă de statutul relaţiilor transatlantice, proba facand-o alocarea în CJTF, şi jocul diplomatic al procesului de repartiţie operaţională în gestiunea crizelor viitoare. Cert,  loialitatea faţă de NATO este o miză,  capacitatea de influenţă europeană este în parte asigurată iar Statele Unite nu ar servi drept emisar sau alibi pentru lipsa de voinţă politică europeană.  Uniunea se pare că ar dori să dispună de o autonomie de diagnostic, de planificare şi, în timp, de iniţiativa strategică. Între teama americană că o IESD s-ar îndrepta către o noua birocraţie de apărare intra-europeană care ar intra în competiţie cu NATO fără mijloacele corespondente şi necesitatea pentru Uniunea Europeană de a stabili solid propriile instituţii securitare pentru a evita tutela potenţial paralizantă, marja de manevră este mica.

            Obiectiv strategic, Uniunea Europeană trebuie să devina un actor, dar cu specificul ei : capacitatea de a combina direct şi de natură organică o intervenţie militară cu alte moduri de acţiune, de natură politică, economică şi umanitară. Nu degeaba la Helsinki, Uniunea Europeană a decis întărirea capacitaţilor sale în materie de intervenţie non-militară cu mijloace poliţieneşti, umanitară sau cu alte competente specializate.

Este posibil ca, în ambiţia Europei de a-şi garanta un minim de credibilitate şi de autonomie, elementul discriminant să ramînă disponibilitatea şi capacitatea naţională de integrare multinaţională. Europa în ritm şi cu geometrie variabilă, este încă o miză. Viitorul pare a fi al naţiunilor-cadru, al cooperării întărite a statelor mai federale şi avan-gardiste.

            Autonomia strategică a Europei, a Uniunii Europene, atât de pragmatică în îndeplinirea « Headline goal » se va regăsi  prin oblica acestor directori şi cooperarea întărită care dă putere şi supleţe celor care temporar sau durabil le ocupă, le organizează, într-un mod privilegiat. Toate acestea în spiritul neneglijabil al acestei lumi extraordinar de fluente.